Corăbiile timpului

Pe apele vieţii, plutesc,
Corăbiile timpului
Ca o şoaptă,
Ca un zâmbet de frunze...

Haosul ascuns în sămânţa neagră
Înghite nesăţios prada nesfântă.

Norii, veştmântul cerului
Călătoresc la nesfârşire,
Cu inefabilul veacurilor,
În memoria atomilor...

Rănile lumii trec în pulsaţii...

La margine de cer,
Omul,
Alunecă în valuri ce ard
Anotimpurile cu lacrimi.
Caută,
Puntea ce suie la cer,
Vraja luminilor.

Candoarea, frumuseţea interioară
Reînvie,
Tainice punţi de iubire,
Netimpul anilor de lumină,
Ce deschid porţile nemuririi.

Călăuziţi de lumina Sa,
Timpul şi netimpul deja în Noi,
Leagă infinitul mic de infinitul mare.